Din Ceas dedus
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Do Tempo, Deduzido
Do tempo, deduzido o abismo em calma crista,
Assomada no espelho, num azul maduro,
A cortar a imersão dos rebanhos agrestes,
Nos grupos de água, um jogo segundo, mais puro.
Nadir latente! Segue o poeta a ampliar
As harpas seminais, que em voo inverso perdes,
E o canto cessa oculto: no seio do mar,
Divagam águas-vivas de corolas verdes.
Timbru
Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună ’ncet, mai tare…
Dar piatra-în rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?
Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
Timbre
O pífano esquecido e a gaita sem vigor,
Sussurram sua mágoa ou cantam sem medida…
Mas a pedra em oração, da argila despida,
E a onda, noiva sob o céu, que vão dizer?
Um cântico virá do florescer ingente,
qual sedoso sussurro do sal junto ao mar;
o louvor ao jardim dos anjos, o assomar,
na costela viril, do torso de Eva ardente.
Grup
E temniţa în ars, nedemn pământ.
De ziuă, fânul razelor înşală;
Dar capetele noastre, dacă sunt,
Ovaluri stau, de var, ca o greşală.
Atâtea clăile de fire stângi!
Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia ce frângi:
Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?
Grupo
Indigna terra, em chamas a prisão.
De dia, o feno dos raios engana;
Se nossas bordas seguem como estão,
Ovais se mostram, de cal, desengano.
Tantos esquerdos fios inexatos!
Hão de encontrar um gesto que os conduz,
Negando a linha reta que desatas:
Olho em puro triângulo, talhado à luz?
Înecatul
Fulger străin, desparte această piatră-adâncă;
Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochian!
Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean,
Încununat cu alge, clădit în praf de stâncă,
Un trunchi cu prăpădite crăci vechi, ce stau să pice,
Din care alte ramuri, armate ’n şerpi lemnoşi,
Bat apele, din baia albastră să despice
Limbi verzi, şuierătoare, prin dinţii veninoşi.
O Afogado
Um raio singular desbasta a pedra funda;
Vales, cortai-me um dia como um oceano!
Sou do Atlântico um servo, coral soberano,
Ungido de algas, que o pó das rochas fecunda.
Um tronco: os velhos ramos prestes a morrer,
Outros, armados como de ofídios lenhosos,
As águas batem para o espaço azul romper
Com línguas verdes, silvos, dentes venenosos.